Într-o societate care se bazează pe competiţie, care promovează şi valorizează succesul, reperele vieţii devin sloganuri, ,,să fii cel mai bun”, ,,cel mai rapid”, ,,cea mai frumoasă”, ,,cea mai inteligentă”. Mulţi dintre noi trăiesc alături, îl au ca partener de viaţă, pe acest ,,Superlativ absolut!”. Îşi ghidează viaţa în conformitate cu exemple intens promovate, de oameni care au reuşit în viaţă, chiar de la varste fragede, care au atins excelenţa. Pare a fi totul in regulă şi la un nivel imediat chiar aşa şi este. Pe nimeni nu mai interesează startul, drumul, oportunitaţile sau efortul depus constant. Cine-şi mai aminteşte de caştigătorul maratonului de acum zece ani de la New York, o competiţie anuală unde iau startul oficial peste 50000 de participanţi!? Este posibil ca cei pasionaţi să-şi amintească, dar cine-şi aminteşte de acel necunoscut care a ieşit pe locul 11 sau de alt ilustru necunoscut care a izbutit să treacă al 17-lea linia de sosire!? Sunt toate şansele ca doar ei inşişi şi cei dragi lor să-şi amintească, dar cu siguranţă vor fi priviţi cu respect şi admiraţie de cei care au caştigat cursa clasaţi pe locurile 223 sau 386. Se pare că prea puţini, din păcate, îşi dau cu adevărat seama de minunata dimensiune a spectacolului, a competiţiei, aceea de a fi contemporani cu ceilalţi, cu şansa de a fi uneori spectator pasiv sau de participant entuziast la acest grup, cu foarte multe ore de antrenament greu, unde anduranţa fizică se îmbină armonios cu efortul mental şi bucuria de a trăi.

Majoritatea, precum maratoniştii, reuşim să ne adaptăm ritmului vieţii cotidiene, să ne asumăm rolul conform vârstei şi pregătirii. Uneori părinţii ne aleg drumul în viaţă, iar noi, ca nişte buni copii îi ascultăm şi le dăm curs dorinţelor, trăind astfel viaţa lor, uneori amar netrăită. O parte dintre aceşti copii ascultători ajung foarte repede adulţi şi conform modelului pe care şi l-au integrat  ca exemplu şi scenariu de viată, vor da la randul lor, din nou, ştafeta nefericirii copiilor lor, precum o karmă de Sisif. Şi astfel apar întrebările!

În această goană după răspunsuri clare şi neapărat simple, deoarece cu toţii ştim că tot ceea ce este genial este simplu, trecem în fugă uneori chiar de noi înşine, fiind condiţionaţi să găsim acele răspunsuri, acea rezolvare a problemei care ne seacă. Şi da, unii chiar vor găsi un răspuns suficient de bun pentru întrebarea lor, aşa cum alţii l-ar putea găsi dacă ştiu să-şi formuleze cu claritate întrebarea. Întrebarea lor! Şi astfel se naşte conflictul interior, în care ne vom regăsi într-unul din cele două personaje, hoţ sau păgubit, unul doar cu un păcat, celălalt cu o sută de presupuneri.

Acest minunat construct, cu o arhitectură desăvârşită, numit corpul uman, înzestrat cu simţire şi raţiune, al cărui prim ţel îl reprezintă păstrarea şi menţinerea echilibrului interior, a homeostaziei, a sănătăţii, fără de care toate celelalte par depărtate, neatractive, neînsemnate, are nenumărate resurse regenerative. Traumele, mai ales cele din copilărie, stresul, acest prim inamic al omului modern, sunt răspunzătoare de o mare parte a tulburărilor psihice. Igiena mentală corectă este reprezentată de cautarea imediată a soluţiilor care ne pot instaura armonia şi echilibrul. Cele mai des întâlnite sindroame psihice, depresia şi anxietatea, sunt adevarate semnale de alarmă care merită o rezolvare urgentă. Dezvoltarea personală, care este o parte consistentă a psihoterapiei, aduce cu sine, prin procesele de maturizare integrate, acele răspunsuri, clarificări şi uneori confirmări sanogene, permiţând celui care are curajul de a urma şi a finaliza maratonul terapeutic să-şi trăiască cu acceptare şi bucurie viaţa.

Ca psihoterapeut, am rolul să te însoţesc cu respect în aflarea răspunsurilor pe care de cele mai multe ori le porţi cu tine, precum maratonistul batonul sau energizant. Poate fi un drum frumos, demn, drept şi uneori anevoios, în care vom întâlni amintiri şi chipuri de demult, dorinţe sau fapte pe care le regreţi, decizii impuse, vise recurente şi reverii extatice. ,,Ce-ar fi fost dacă…!?”, sau mult prea des folositul ,,Nu ştiu!”, vor fi uneltele noastre. Viaţa, care înseamnă verb, voinţă şi acţiune, va fi cuplul conturat, bucuros de a împarte totul unul cu celălalt, dar mai întai tu cu tine însuţi.

Forţa regenerativă a vieţii, care sălăşuieşte în fiecare om, această enormă pulsiune de viaţă, amintită în diverse forme şi expresii în întreaga civilizaţie, în care avem cu toţii grijă de cei dragi, începând însă cu noi înşine mai ales, gaseşte calea către lumină.

Ai încredere să crezi în tine!